Stima de sine este un concept semnificativ în diverse domenii ale psihologiei: socială, clinică, a sănătății, a personalității, a dezvoltării. Această noțiune a fost introdusă prima dată de către William James [1], unul dintre fondatorii psihologiei. El a definit stima de sine ca fiind un rezultat al raportului dintre succesele unei persoane și pretențiile ei. Definirea conceptului stimei de sine este un proces problematic, existând de-a lungul timpului numeroase definiții oferite de către cercetători, însă fiecare centrându-se pe diverse elemente cuprinse în acest termen. Conform Dicționarului de Psihologie (2006) stima de sine este o trăsătură de personalitate în raport cu valoarea pe care un individ o atribuie persoanei sale.

Fluctuațiile emoționale, somatizarea unor situații din mediul profesional sau familial sau durerea fizică datorată unei accidentări au ca răspuns reacții de tip „stres” cu afectarea nivelului stimei de sine de la momentul întâmplărilor. Aceste componente comportamentale ale trăirilor emoţionale influenţează funcţionarea sistemului imunitar care nu mai poate apăra organismul de eventualele perturbări care apar la nivel celular.

Stima de sine face parte dintre valorile umane relativ greu de gestionat, din cauza dificultăţilor de înţelegere a acestei realităţi fiind confundată uneori cu mândria, alteori cu abordarea de suprafaţă a unei atitudini pozitive, fără suport interior. O persoană cu imagine de sine sănătoasă, echilibrată şi cu stimă de sine crescută poate interpreta corect boala, acționând adecvat în sensul vindecării.

Stima de sine scăzută distruge starea de bine și îți răpește bucuria de a trăi [2].

Consecinţele unei stime de sine ridicate sau scăzute provin din maniera în care oamenii se raportează la evenimentele cotidiene. Cercetările arată că indivizii cu un nivel ridicat al stimei de sine sunt mai satisfăcuţi de viaţa lor, au un nivel mai scăzut al anxietăţii sau depresiei şi sunt caracterizaţi de o afectivitate pozitivă. În opoziţie, cei cu o stimă de sine scăzută sunt deprimaţi, anxioşi, pesimişti în legătură cu viitorul lor, se simt incompetenţi şi mai degrabă supuşi eşecului din cauza unui cerc vicios ce determină profeţii care se autoîndeplinesc.

Stima de sine este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în maniera de receptare a stresului şi a bolii. Stima de sine se transformă mereu, în fiecare zi și cu fiecare gând sau acțiune pe care o facem [2].

O stimă de sine scăzută are consecințe negative evidente asupra stării de sănătate, atât fizice cât și psihice.

Stima de sine este o componentă importantă a sănătății psihologice. O mare parte a cercetărilor arată că scăderea stimei de sine însoțește frecvent tulburările psihiatrice [3],  [4],  [5],  [6],  [7] și este un factor etiologic la indivizii suicidari [8]. Stima de sine are, de asemenea, un rol important în calitatea vieții pacienților cu tulburări psihice [9], incluzând tulburarea depresivă majoră, tulburările de anxietate, abuzul de alcool și de droguri. Există mai multe studii care demonstrează că pacienții cu tulburare depresivă majoră au stima de sine scăzută [9],  [10],  [11].  De asemenea, stima de sine scăzută a fost considerată o amprentă psihologică a majorității pacienților cu tulburări de alimentație: bulimie și anorexie [12],  [13],  [14].

Fiecare decizie pe care o luăm este o declarație despre cât de mult ne apreciem (preotul militar N. Alden Brown)

Aprecierile negative despre propria persoană, despre ceilalți și despre lume în general, pot genera tulburări afective (depresia) sau comportamentale (comportament antisocial), cu grade diferite de severitate. Stima de sine scăzută afectează capacitatea de a stabili scopuri precise și realiste, putând avea și consecințe negative în privința aderenței la tratament și la recomandările medicale.

Într-un studiu al Departamentului de Pediatrie din cadrul Universității Kebangsaan Malaezia, s-a evidențiat o asociere între stima scăzută la copiii cu vârste cuprinse între 6-16 ani și enurezisul nocturn monosimptomatic [15].

Alt studiu al Universității de Medicină din Verona, desfășurat pe un lot de 55 de pacienți obezi cu vârste cuprinse între 9-16 ani, a arătat că indicele de masă corporală (IMC) și vârsta sunt corelate cu stima de sine scazută și cu scorurile de depresie [16]. De asemenea, s-a demostrat că persoanele diagnosticate cu neurofibromatoză de tip 1 (NF1) au o stimă de sine mai mică comparativ cu cea înregistrată la nivelul populației. Neurofibromatoza de tip 1 este o tulburare genetică progresivă caracterizată prin constatări fizice, cum ar fi maculele café-au-lait, nodulii Lisch și neurofibromii, în plus față de alte complicații medicale [17].

Rezultatele studiilor sunt importante pentru dialogul dintre medicină și spiritualitate. Aceasta pentru că, din perspectiva vieții spirituale stima de sine sănătoasă are la bază credințe despre noi inșine și evaluări ale propriei persoane făcute într-o manieră echilibrată, prin cultivarea unei stări de smerenie, luând în calcul atât calitățile și darurile pe care le-am primit, cât și limitele și neputințele noastre. „Cel care-L iubește pe Dumnezeu se iubește pe sine”. (Sfântul Antonie cel Mare)

[1] Mruk, Christopher. J. (2006). Self-Esteem Research, Theory, and Practice: Toward a Positive Psychology of Self-Esteem, 3rd Edition, Springer Publishing Company, Inc., New York

[2] Schiraldi, Glenn R.. Manualul stimei de sine, Editura Curtea Veche

[3] Clinebell, Howard John. Understanding and counseling the alcoholic through religion and psychology, Abingdon Press: Nashville 1968.

[4] Battle, James. Relationship between self-esteem and depression. Psychol Rep. 1978;42:745–746.

[5] Baird, P., & Sights, J. R. (1986). Low self-esteem as a treatment issue in the psychotherapy of anorexia and bulimia. Journal of Counseling & Development, 64(7), 449-451.

[6] Robson, P. J. (1988). Self-esteem: A psychiatric view. The British Journal of Psychiatry, 153, 6-15.

[7] Taylor, Douglas N., Del Pilar, Jose. Self-esteem, anxiety, and drug use. Psychol Rep. 1992;71:896–898.

[8] Overholser, J. C., Adams, D. M., Lehnert, K. L., & Brinkman, D. C. (1995). Self-esteem deficits and suicidal tendencies among adolescents. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 34(7), 919-928.

[9] Ruggeri, M., Bisoffi, G., Fontecedro, L., & Warner, R. (2001). Subjective and objective dimensions of quality of life in psychiatric patients: A factor analytical approach: The South Verona Outcome Project 4. The British Journal of Psychiatry, 178, 268-275.

[10] Ryan, N. D., Puig-Antich, J., Ambrosini, P., Rabinovich, H., Robinson, D., Nelson, B., . . . Twomey, J. (1987). The clinical picture of major depression in children and adolescents. Archives of General Psychiatry, 44(10), 854-861.

[11] Harter, S. (1990). Self and identity development. In S. S. Feldman & G. R. Elliott (Eds.), At the threshold: The developing adolescent (pp. 352-387). Cambridge, MA, US: Harvard University Press

[12] Kendler KS, MacLean C, Neale M, Kessler R, Health A, Eaves L. The genetic epidemiology of bulimia nervosa. Amer J Psychiatry. 1991;148:1627–1637

[13] Walters EE, Kendler KS. Anorexia nervosa and anorexic-like syndromes in a population-based female twin sample. Am J Psychiatry. 1995;152:64–71

[14] Erkolahti RK, Saarijarvi S, Ilonen T, Hagman H. Self-image of anorexic and bulimic female adolescents. Nord J Psychiatry. 2002;56:447–450

[15] Kanaheswari Y., Poulsaeman V. , Chandran V.. Self-esteem in 6- to 16-year-olds with monosymptomatic nocturnal enuresis, J Paediatric Child Health, 2012 Oct;48(10):E178-82. doi: 10.1111/j.1440-1754.2012.02577.x. Epub 2012 Sep 23.

[16] Scarpa A1, Luscher KA. Self-esteem, cortisol reactivity, and depressed mood mediated by perceptions of control, Biol Psychol. 2002 Mar;59(2):93-103, PMID:11911933

[17] Rosnau K., Hashmi S.S., Northrup H., Slopis J., Noblin S., Ashfaq M.. Knowledge and Self-Esteem of Individuals with Neurofibromatosis Type 1 (NF1), J Genet Couns. 2017 Jun;26(3):620-627. doi: 10.1007/s10897-016-0036-9. Epub 2016 Nov 4